Volksbank, comisionul de rezerva minima obligatorie si dobanda fixa variabila

Cel mai popular articol publicat de mine pe blog, este, din pacate, dar si din fericire, cel intitulat “Volksbank prelungeste abuziv perioada de aplicare a comisionului pentru rezerva minima obligatorie“. Spun din pacate, pentru ca articolul dezvaluie practicile ilegale ale uneia dintre bancile importante din Romania, la adresa clientilor sai. Spun din fericire, pentru ca articolul sau mai degraba comunitatea care s-a format in jurul lui, a dus si la castigarea unor batalii impotriva Volksbank, culminand acum cu anuntul bancii ca renunta la perceperea comisionului de rezerva minima obligatorie, retinut ilegal in 2009 de la clientii sai. Dar nu imediat, ci abia din luna iunie si fara a rambursa sumele retinute in mod abuziv.

Pe scurt, iata in ordine cronologica desfasurarea “ostilitatilor”:

Citeste aici intreg articolul »

Ganduri ratacite la intoarcerea din vacanta

La inceputul saptamanii curente ne-am intors din vacanta. O vacanta superba, in care desi am condus peste 6000 km in doar 2 saptamani, nu am resimtit oboseala decat la sfarsit. Si asta pentru ca sfarsitul a coincis cu intrarea in Romania. Da, pot sa afirm cu toate riscurile ca nu mi-a facut placere sa ma intorc in Romania. Mi-a parut bine ca imi vad familia, prietenii, dar… cam atat. Sa detaliez, de ce nu mi-a facut o deosebita placere intoarcerea in Romania. Hai sa incep cu lucrurile pe care nu le-am vazut in afara:

• road kill, stiti voi, acele creaturi aplatizate de pe soselele patriei, fie ca se cheama caine, pisica sau gaina. Acum, ori animalele din afara au invatat sa se fereasca de masini, ori nu umbla brambura pe ele…
• politie. Asta poate suna dubios, dar chiar am vazut foarte rar politia, in special cea rutiera. Au fost tari dintre cele prin care am trecut (si n-au fost putine, “doar” 9 in total), in care n-am vazut cum arata un echipaj de politie rutiera. La noi, la 50 km dupa ce am intrat in tara, dupa o movila de nisip, se odihnea la panda un echipaj.
• caini comunitari. Asta se cam leaga de primul punct, dar este frapant sa observi ca nu exista caini comunitari in tarile de mai la vestul nostru. Cine vrea caine, il creste la el acasa, nu pe langa bloc. Cine vrea sa le protejeze drepturile, sa le protejeze la ei in curte.
• oameni grabiti. La noi, graba este ceva genetic. Toti ne grabim sa ajungem undeva, toti suntem incrancenati sa nu pierdem nici un minut aiurea. Nu avem rabdare sa asteptam sa se deblocheze intersectia, nu avem timp sa admiram orasul nostru sau sa ne uitam la lumea din jurul nostru, altfel decat cu manie. In vestul nostru, ai fi zis ca lumea pe care am intalnit-o era in vacanta ca si noi, atat de calmi si de zambitori erau. Oare stresul scurteaza viata?

Au fost insa si cateva aspecte pe care le-am vazut afara, desi la noi ori sunt absente, ori sunt prea putin prezente:

• flori si curatenie. Fie ca vorbim de balcoane de blocuri, sau de curtile caselor, florile erau omniprezente. Unii mergeau si mai departe si renuntau la gardul de beton sau de fier, pentru unul mititel de pomisori sau tufe decorative.
• amabilitate. Stiu, romanii sunt un popor ospitalier. Cel putin, asa (ni) se spune in scoala sau de catre parinti. Eu nu inghit gogoasa asta. Si nici cu amabilitatea. Vreau sa vad eu romanul care in momentul in care zareste 2 turisti buimaci uitandu-se pe o harta, sa se apropie de ei si sa-i intrebe daca au nevoie de ajutor. Asta ni s-a intamplat in Viena, unde o doamna ne-a abordat in engleza, pentru ca a vazut ca nu mai stiam pe unde sa o luam spre hotel.
• frumuseti naturale puse in valoare. Din nou ajungem la un cliseu: Romania este o tara unica in Europa prin varietatea reliefului si frumusetile naturale. Pe bune? Croatii saracii, nu au si ei munte, dealuri, ses si mare? Italienii? Francezii? Chiar si ungurii au ditamai lacul in mijlocul tarii. Parcul national Plitvice din Croatia face parte din patrimoniul Unesco, a trecut printr-un razboi, a fost minat, apoi deminat complet, pentru ca acum sa poata fi vizitat de oricine, in siguranta. Iar interventia omului a fost minima si cat se poate de ecologica: podete din lemn sunt amenajate pe langa ape si cascade, vaporase electrice ii strabat lacurile si in afara de popasurile turistice nu exista alte cladiri care sa deranjeze habitaclul natural. Noi avem un singur bun natural aflat in patrimoniul Unesco: Delta Dunarii. Indraznesc sa spun ca desi potentialul Deltei este infinit mai mare, nu este pus in valoare nici pe sfert din parcul din Croatia.

Eh, speranta moara ultima, asa ca in acelasi spirit in care parintii nostri au sperat ca noi sa traim intr-o tara mai buna, asa sper si eu ca odraslele noastre sa aiba sansa unei tari mai inteligente, mai curate, mai frumoase…

Betty

Intotdeauna mi-au placut animalele de companie, sau pets, cum ne place sa le spunem acum. Am avut nenumarate astfel de pets de-a lungul vietii, incepand cu pesti exotici, continuand cu salamandre aduse de prin parc, broasca testoasa, pui de gaina (care a rezistat traiului cu mine doar o zi). Dar cel mai mult mi-au placut cainii. Traiul la bloc nu mi-a permis sa am un catel doar al meu, dar asta nu ma impiedica sa aduc pui de catei in fata usii si sa le dau de mancare din oala de sarmale, fara sa stie parintii.

Fast forward in zilele noastre, ajungem la parintii sotiei, cu a lor curte incapatoare. De cand ii stiu eu, o stiu si pe Betty, cainele familiei, o femela caine-lup, cu o privire mai blanda decat a oricarui alt caine. Cu Betty m-am imprietenit repede, iar in curand am ajuns sa avem ritualurilor noastre: eram tovarasul ei preferat pentru aruncat mingea. Cand nu gasea nici o minge de tenis prin curte, cauta mere cazute din livada, mi le aducea la picioare si parca imi spunea sa le arunc pentru ca ea sa mi le aduca inapoi. Toate astea fara nici un fel de antrenament, pur si simplu si-a dat seama ca este o activitate care noua ne face placere. Iar scopul ei in viata a fost mereu parca doar sa ne faca noua pe plac.

Cand spun noua, ma refer la o mare familie, la cel putin 3 copii care au crescut indeaproape cu Betty si la multi altii. Copii care, ca toti copiii, o mai chinuiau, o mai trageau de urechi, de blana, al meu Rares a cautat-o si de carii printre dinti. Ea, docila, nu a ripostat niciodata. Astazi dimineata, Rares al meu, la cele 18 luni ale lui, s-a dus la casuta pe care scrie cu vopsea numele ei si a cautat-o, a tras de usa sa o deschida ca sa iasa. Dar Betty nu iese, iar casuta ei va fi goala de acum inainte.

Ieri ne-a condus pentru ultima oara pana la poarta, vesela ca ne vede. La cateva ore dupa aceea, a intrat in casa. Ea, care niciodata nu a intrat in casa. Avea atat de mult bun-simt, incat usa statea deschisa dar ea nu pasea inauntru, pentru ca stia ca locul ei nu este acolo. Ieri a intrat insa si asta insemna ca ceva se intamplase. La putin timp dupa, a trecut in raiul cateilor, iar curtea este acum mult mai pustie fara ea. Si sufletele noastre, ale celor care am cunoscut-o. Da, a fost doar un caine, dar a fost mereu o particica din familia noastra largita. In ultimele ei clipe, a simtit ca sfarsitul este aproape si a vrut sa le petreaca alaturi de noi.

Betty, nu te vom uita niciodata!

Trenulete, machete si alte bazdaganii

Am fost un copil pentru care parintii lui au facut toate eforturile sa nu-i lipseasca nimic. Si in principal, sa nu-i lipseasca nimic in materie de mancare si imbracaminte. Am fost in tabere scolare in fiecare an, ba chiar si in gradinita. Din cauza regimului insa (si a starii materiale medii), nu puteam avea acces la tot ce isi putea dori un copil avid de tehnologie. De exemplu nu am avut HC, nu am incarcat niciodata casete cu jocuri, nu am avut video player, primul casetofon l-am primit abia la 12 ani. Jucarii am avut, slava Domnului, destule. Insa intotdeauna am tanjit la un trenulet electric. Unul din tovarasii mei din copilarie avea un astfel de trenulet, cu care ne jucam ore in sir. Iar pentru ca barbatii raman copii poate mai multa vreme decat si-ar dori cei din jurul lor, ideea mea fixa cu trenuletul electric mi-a ramas in minte. Asta pana ieri, cand am primit un cadou neasteptat: o locomotiva, vagoane si un prim set de sine de la Piko.

Bineinteles ca n-am stat mult pe ganduri si l-am montat, am inceput sa caut pe internet informatii despre Piko si despre machetele care se pot construi. Am aflat repede ca o astfel de macheta care imita realitatea se cheama diorama, ca sunt persoane care au construit adevarate opere de arta, ca o diorama completa poate costa chiar si 8.000 RON si ca realizarea ei poate dura chiar si 2 ani. Exista numeroase site-uri care grupeaza pasionati de diorame feroviare (si nu numai) si am avut surpriza sa descopar ca s-au inchegat si la noi astfel de comunitati.

Eu nu stiu daca voi ajunge vreodata la astfel de performante, am avut probleme pana si in a gasi modalitatea prin care sa conectez sinele la variatorul de tensiune. Nu am nici spatiul necesar pentru a putea realiza o diorama ca la carte. Insa este cert ca mi s-a indeplinit un vis din copilarie si este cert ca o sa ma bucur de fiecare clipa pe care o voi petrece alaturi de trenuletul electric.

De-a v-ati ascunselea cu recesiunea

Recesiunea este pentru politicienii nostri ba sperietoare, ba stindard, ba fata Morgana. In momentul in care in Romania incepea scaderea PIB-ului, analistii economici si politicienii din fruntea tarii marsau ca nu am intrat in recesiune. Argumentul suprem era ca oficial, recesiunea se declanseaza in momentul in care in 2 trimestre consecutiv evolutia PIB-ului este negativa. Bun, si am intrat in recesiune. Era inevitabil, au declarat aceiasi specialisti. Nu putem iesi prin mijloace proprii, au declarat altii.

Saptamana aceasta, Basescu a declarat intr-o interventie la TVR1 ca are semne ca iesim din recesiune. Semne in zatul de cafea, probabil, pentru ca Eurostat tocmai a publicat indicatorii economici pentru tarile UE in trimestrul III al anului 2009. Si aici avem o veste buna si una proasta. De fapt, mai multe proaste. Vestea buna este ca nu suntem ultimii din UE. Prima dintre vestile proaste este ca suntem pe locul 4. Din coada. Adica avem a patra cea mai mare scadere a PIB-ului din Uniune. Suntem “depasiti” doar de Ungaria, Cipru si Estonia. O alta veste proasta este ca nici un stat din UE nu are crestere a PIB-ul fata de perioada similara a anului trecut. Sunt insa cateva tari pentru care PIB-ul a inceput sa creasca, inca de trimestrul trecut, alte cateva tari au inceput sa-si revina din trimestrul III. Repet, revenirea inseamna de fapt doar crestere fata de trimestrul anterior, pentru ca in continuare PIB-ul este sub cel al anului trecut.

Romania inca mai spera. Spera sa o traga in sus restul statelor, spera sa o ajute banii de la FMI, spera sa o ajute masurile luate de guvern. Ah, dar stai putin, banii de la FMI nu mai vin, iar guvern nu mai avem. Ce avem in schimb sunt semnele ca iesim din recesiune. Fix inainte de alegerile prezidentiale.

Vine valul, imi ia calul

Cam asa erau niste versuri. Acum inlocuiti “valul” cu “hotul” si “calul” cu “masina” si o sa intelegeti ce i s-a intamplat antrenorului Stelei, Mihai Stoichita. Acum, ca se fura masini de lux intr-o veselie, nu mai e o noutate. Cum n-ar fi trebuit sa fie o noutate nici pentru cel supranumit Lippi din Ghencea. Insa el, Lippi, are o problema si mai mare decat furtul: nu avea asigurare la masina. Care masina a costat un mizilic de 100.000 Euro (bine, cred ca suma e nitel exagerata). Probabil s-a bazat pe sofisticata “alarmă cu amprentă digitală” aflata in dotarea masinii, de care hotii nu prea s-au sinchisit se pare.

Episodul este probabil unul tipic pentru Romania. Tot romanul cand ajunge sa dea de un mic firicel de bani, isi cumpara masina. Cea mai scumpa masina de care are bani la momentul respectiv. Urmand sa se gandeasca dupa aceea cum o intretine, daca are bani de asigurare, de service, de benzina. Pardon, de motorina, pentru ca in totala contradictie cu ceea ce spun acum, romanul este econom si isi cumpara diesel, sa plateasca mai putin la pompa. Stoichita probabil nu si-a luat masina chiar la primul firicel de bani, si atunci cu atat mai greu de explicat este decizia de a nu-i face asigurare. Dar poate s-a bazat pe cunostintele lui Becali printre hotii de masini si pe puterea lui de a i-o recupera…

Ce pot spune decat: succes Stoichita in recuperarea masinii. Daca nu, macar contracte cat mai grase in continuare pentru a o inlocui cu alta, si mai scumpa si mai luxoasa.

Dupa 20 de ani

Era anul 1990. Pentru unii, asta insemna primul an de libertate. Altii poate isi mai aduc aminte de cutremurul din acel an. Aveam 12 ani la acea vreme si tanjeam dupa aparatele video ale prietenilor mei, dupa casetofoanele si walkman-urile lor, in timp ce eu ma puteam lauda doar cu un televizor alb-negru Sirius si un aparat de radio portabil. In anul acela, tatal meu a trebuit sa plece intr-o delegatie in Franta. Abia asteptam sa se intoarca, pentru ca de obicei din delegatiile din tari straine se intorcea cu cate ceva interesant: vederi, jucarii, dulciuri. De data aceasta, asteptarile mi-au fost cu mult depasite de realitate, pentru ca in bagaj a adus un casetofon. Il tin minte si acum, la aproape 20 de ani dupa. Era un casetofon International, care la momentul respectiv mi s-a parut varful tehnologiei, desi la scurt timp butoanele incepusera sa faca feste, la unele casete agata banda si derularea nu mai functiona mereu.

Bineinteles ca la primul casetofon trebuia sa vina si prima caseta. Pe care am cumparat-o din banii economisiti in tabere, bani pe care ii tineam pititi prin camera mea, convins ca ai mei nu stiau de existenta lor. De parca din intamplare imi dadeau mereu mai multi bani decat aveam nevoie in tabere si niciodata nu ma intrebau daca mi-au ramas. Doar daca mi-au fost de ajuns. In fine, prima caseta, cumparata de la un magazin plin de casete copiate, cu coperti din hartie de copiator a fost un album de-al Sandrei. Am fost atat de entuziasmat de caseta si de melodiile de pe ea incat am cheltuit toti banii pe care ii mai aveam ca sa cumpar si restul albumelor de pe piata. Pot sa spun ca aveam primul crush. Ascultam melodiile ei non-stop, deja le stiam pe de rost, dupa cum stiam si ordinea lor pe casete. La un moment dat, prin ‘92, am auzit un single nou de-al Sandrei, la radio, Johnny wanna live. Nu am gasit albumul la tarabe, asa ca ascultam posturile de radio si vanam momentul in care difuzau melodia pentru a o inregistra pe caseta. Am inregistrat-o de zeci de ori, cautand de fiecare data sa prind o bucata mai mare din piesa.

Fast Forward cu 20 de ani. Anul: 2009. Luna: noiembrie. Locul: Sala Palatului. Evenimentul: primul meu concert Sandra. Eu bineinteles in public, multumita sotiei care mi-a facut cel mai frumos cadou de ziua numelui: bilete la spectacol. Scanez rapid audienta: parca nu e publicul intalnit de obicei la concerte, vezi oameni trecuti de prima tinerete, vezi batranei simpatici, vezi si cativa tineri. Concertul a inceput cu Francesco Napoli. Habar n-aveam cine e pana cand nu a inceput sa cante, moment in care am recunoscut cateva hituri ale anilor ‘90. Desi a vorbit in italiana pe tot timpul spectacolului, mostenirea noastra latina si-a spus cuvantul, dat fiind ca a reusit sa anime publicul si sa-l pregateasca pentru adevaratul star al concertului, Sandra. Care s-a lasat putin asteptata, in aplauzele publicului. Cand a aparut, cred ca mi-am tinut putin respiratia. Era chiar ea, idolul meu din copilarie. Bine, cu 20 de ani mai in varsta, probabil cu 10-20 de kilograme in plus, dar ce conteaza toate astea, era chiar ea. Vorbind o engleza putin stricata, confundand Bucuresti-ul cu o tara, a inceput sa cante. Playback, dar ce mai conta, era ea, Sandra. De altfel, a promis ca va reveni la noi in tara, cand va canta LIVE cu trupa. Pentru ca de data asta a fost doar ea si 2 dansatori. Dar ce conteaza ca a lipsit show-ul, pentru mine conta doar faptul ca dupa 20 de ani aveam ocazia sa o vad si sa o ascult (aproape) live.

Spectacolul s-a terminat parca mult prea repede, au urmat 2 bis-uri, dupa care luminile s-au aprins si ne-am indreptat cu totii spre iesire. Cei mai multi probabil au fost nemultumiti de prestatia Sandrei. La urma urmei, n-au platit pentru playback si pentru show-ul facut de Francesco Napoli in momentul in care a invitat 3 spectatori pe scena sa cante alaturi de el, dar pentru mine biletul la spectacol a fost doar pentru a o vedea si o auzi pe ea. Restul sunt detalii.

VIDEO: Ce e asta?

Nu voi dezvalui nimic din ideea filmului de mai jos, dar va recomand sa-l urmariti, eventual de la minutul 0:42, pentru a trece peste genericul de inceput. Apoi, verificati daca vi s-au umezit ochii.

VIDEO: curg gunoaiele in Romania…

Asa curg gunoaiele in Romania si la fel curg si in societate. Nimeni nu e responsabil, de ce ar fi? Nimeni nu plateste, de ce ar plati? Oricine poate arunca orice gunoi, oriunde, nu exista un cadru legislativ complet pentru a fi pedepsit, nu exista nici educatia necesara pentru a evita fapta reprobabila si nu exista nici interes pentru a pedepsi fapta. Daca ar intreba cineva pe cei de la baraj de ce au fost deversate gunoaiele, ar spune ca nu e problema lor. Daca i-ar intreba cineva pe cei de la Politie de ce nu au prins pe nimeni care arunca PET-uri in apa, ar spune ca au probleme mai importante. Si totusi, cand vom invata ca responsabilitatea se invata in primul rand cu exercitarea unei pedepse? Cu forta, adica prin amenzi, prin masuri luate impotriva celor care nu stiu la ce foloseste un cos de gunoi. Si la cateva zeci, sute, mii de amenzi date, sa vedeti ce responsabili vor deveni romanii. De nerecunoscut.

via | Piticu

Spiritul de turma

Suntem persoane sociabile. Probabil la fel de sociabile ca si oaia. Pentru ca, la fel ca si oaia, preferam sa ne adunam in turme si sa urmam comportamentul turmelor. Caz concret: trecerea de pietoni. Semaforul are culoarea rosie pentru pietoni, dar cineva se incumeta si pune piciorul pe trecere pentru a traversa. In acel moment, toti pietonii care pana atunci asteptau pe trotuar, incep si ei sa traverseze. Iar marea majoritate nici macar nu se mai asigura sa vada daca vine vreo masina, pe principiul “daca aia din fata traverseaza, stiu ei ce fac”.

Caz concret numarul 2: azi la sediul ONRC (Registrul Comertului), la etajul II, la salile pentru solutionarea dosarelor deschise de firme pentru diverse motive: infiintare societate, adaugare mentiuni, etc. Afise pe toti peretii cu firmele ale caror dosare se judeca in ziua respectiva, ca si cu numarul de ordine pentru fiecare dintre dosare. Se anunta ca se intra in sala de judecata, in ordinea numarului de pe tricou, pardon, de pe afise. In momentul urmator, se creaza o multime dezorganizata, sa-i spunem popular buluceala, la usa salii de judecata. Stau toti acolo, unul in altul, fara a mai lasa loc de acces in sala, pentru a nu-si pierde randul. Cu toate ca se intra intr-o ordine bine stabilita. In usa sta protapit si un gardian, care are rolul de a potoli entuziasmul maselor si de a nu le permite sa intre toti odata. Din cand in cand se mai aude cate un indemn: nu mai stati toti in usa, lasati un culoar, asezati-va macar pe un singur rand. Cei din “buluceala” se uita unii la altii si raman pe pozitii. Din tot acest tablou mai lipsea doar behaitul specific turmelor de oi si eventual un ciobanesc pe post de gardian, care sa fugareasca si sa indrepte pe drumul corect oile ratacite de turma.

Si atunci, degeaba se mai creaza sisteme, degeaba exista semafoare, degeaba exista numere de ordine, ceea ce am invatat atatia ani de zile pe vremea comunismului nu se uita asa usor: daca vezi o coada, aseaza-te la ea. Si: fii vigilent, pentru ca daca nu esti, altcineva se va baga in fata ta. Hai, spor la buluceala!

Avem nevoie de CD/DVD in reviste?

Cumpăr lunar, de câţiva ani buni, mai multe reviste, printre care si câteva care oferă insert-uri sub forma de CD-uri sau DVD-uri. Acum vreo 5-6 ani le gaseam o utilitate deosebita CD-uri inserate in revista pentru ca internetul era scump si lent. De abia aşteptam sa ajung acasa cu revista proaspat cumpărată ca sa scot CD-ul din tipla si sa vad ce e pe el. Timpurile s-au schimbat insa, internetul a evoluat, iar revistele cu CD-uri s-au transformat in reviste cu DVD-uri. Câteva dintre reviste oferă si o varianta fără insert-uri, mai ieftină. Luam de exemplu cazurile CHIP si XTREMPC. Ambele sunt reviste cu state vechi, ambele beneficiază de insert-uri, ambele sunt reviste de IT. CHIP are o varianta cu CD la 6,4 RON si una cu DVD la 9,99 RON. XTREMPC are o varianta fără insert la vreo 5 RON, una cu CD la 7,5 RON si una cu DVD la 12,5 RON. Eu o caut întotdeauna pe cea fără insert, dar rareori o găsesc, ceea ce-mi spune ca fie tirajul ei este redus, fie sunt mulţi care o prefera si se termina repede. Fata de acum 5-6 ani când de abia aşteptăm sa vad ce este pe cd, acum cd-urile rămân in tipla, fără sa le (mai) acord vreo atenţie.

Si aici vine nedumerirea mea: chiar mai interesează pe cineva sa beneficieze de un cd in revista, in condiţiile in care se poate găsi orice pe internet? Conţinutul unui DVD poate fi descarcat de pe net in mai putin de o ora in cele mai multe cazuri. Si atunci care e atractivitatea unui astfel de insert? Conţinutul original ar fi o soluţie si aici revistele pomenite au făcut câţiva paşi, insuficienti insa pentru a justifica existenţa insert-ului. La momentul lansarii variantei de revista cu CD, diferenta de pret dintre aceasta si cea fara CD era semnificativa, diferenta justificata printre altele de costul mediului de stocare in sine. Diferenta a ramas aceeasi, si acum, la 5-6 ani de atunci, desi un DVD costa acum sub 1 RON. Si atunci, unde e justificarea? Justificarea este doar de ordin comercial, mai bine zis financiar: practic, profitul rezultat in urma vanzarii unei reviste cu CD/DVD este mult mai mare decat la varianta fara insert, iar cumparatorii nu prea au alternativa. Vor, nu vor, trebuie sa cumpere varianta mai scumpa, cu CD/DVD, pentru ca altceva nu gasesc la taraba.

Eu as merge pe alta varianta pentru marirea veniturilor: revista disponibila online, contra cost, eventual cu posibilitatea usoara de a achizitiona si numere mai vechi. Se economisesc astfel bani pentru tipar, iar pentru combaterea pirateriei exista numeroase metode, pornind de la posibilitatea de a citi revista doar online, in urma autentificarii, intr-o interfata de tip Flash, pana la dezvoltarea unei aplicatii proprii pentru vizualizarea revistei pe calculator. Sunt convins ca ar exista nenumarati clienti pentru asa ceva. Iar pentru a facilita plata serviciului, as introduce microplatile prin SMS.

Sa invatam engleza cu GSP

Vazusem odata un clip publicitar amuzant pe YouTube legat de invatarea limbii engleze. Iata-l. Cred ca si cei de la GSP ar trebui sa se uite la el si sa traga invatamintele necesare. Nu de alta, dar au lansat de cateva luni bune continutul in limba engleza pe site-ul Gazetei Sporturilor. Motivul: probabil goana dupa trafic, indiferent de unde vine el. Toate bune si frumoase, multilingvismul este binevenit, desi nu cred ca ar interesa pe vreun vorbitor de limba engleza stiri din tumultoasa Liga I. Dar de aici si pana la articole de genul acestuia, e cale lunga. Nota Bene: nu am facut engleza la scoala, mai curand sunt autodidact in materie de limba engleza, dar ma zgarie pe retina traducerea mot-a-mot, demna de orice Google Translate. Ba chiar, cred ca Google Translate a avut o contributie majora la realizarea articolului, caz in care ma intreb care mai e rostul sectiunii in engleza de pe GSP, daca oricine poate traduce din romana in orice limba articolele existente pe site. Dar sa incepem analiza pe text. Ati spune ca macar titlul trebuie sa fie corect, pentru ca e poarta de intrare in articol. Ei bine, titlul este: “We disserved more!”. Asemanarea dintre disserved si deserved este pur intamplatoare. Macar pronuntia celor doua cuvinte este oarecum asemanatoare… Continuam cu sapoul.

Dan Petrescu lauded his players, but he told them to be more concentrated when they shoot in the future.

Exprimarea este mai mult decat furculitioneasca. Rar am vazut in limba engleza folosirea in acest fel a cuvintelor lauded, sau concentrated. Si n-am inteles prea bine nici treaba cu “shoot in the future”. Asta e un fel de a trage cu ochiul la viitor? Lectie gratuita de limba engleza pentru GSP:

Dan Petrescu praised his players, but he told them to be more focused in the future when they shoot at goal.

Continuarea este in aceeasi linie. Am subliniat greselile evidente.

The point obtained last night didn’t satisfied fully Dan Petrescu: “We disserved more, I regret that we have lost two pints. We played very good, in the first half Stuttgart didn’t have any occasion. We tried to surprise the germens with cornerwise passes, with 3 stoppers, if we had been more inspired we would have managed to defeat them. Varga was alone with the goalkeeper and he rushed, Apostol and Rusescu didn’t know to give the last pass, Brandan he didn’t profit of the static phases“.

Continuam cu lectiile gratuite: se foloseste chance (at goal) in loc de occasion. Ordinea cuvintelor in engleza nu este aceeasi ca in romana, oricat de surprinzator ar parea asta. Ca urmare, didn’t satisfied fully Dan Petrescu este complet eronat, ca sa nu mai povestim de forma verbului satisfy, folosita gresit. Aflam ca Dan Petrescu a pierdut 2 pints, probabil de bere, ca a jucat cu germanii. De fapt, nu cu germanii, ci cu germens, astia-s un fel de germeni?  Poate imi explica si mie cineva ce sunt cornerwise passes. Ma opresc cu analiza aici, pentru doritori, iata link-ul spre articol, ca si un screenshot actual al acestuia. Nu, mint, inchei cu alta fraza antologica:

I am conscientious that I made a mistake…

Asta spune totul despre autorul articolului, probabil gandurile lui sunt exprimate pe deplin in aceasta fraza.

Problema (rezolvata) cu hosting-ul

De multa vreme am o problema la blog: nu puteam sa inserez nici o imagine in articol folosind modulul de administrare al Wordpress. Practic, pentru a insera o imagine, trebuia sa o uploadez si apoi sa scriu de mana codul HTML pentru afisarea ei in articol. Problema m-a agasat o vreme, dupa care am invatat sa o tolerez, pentru ca astazi sa inceapa din nou sa ma scoata din minti. Si am decis sa iau taurul de coarne. Am sapat pe internet, pentru probleme asemanatoare. Am gasit mai multe relatari ale aceleiasi probleme: upload-ul imaginilor merge perfect, insa la incercarea de a introduce imaginea in articol, prin apasarea butonului “Insert into post“, se genera o eroare 404 de pagina negasita.

La un moment dat am gasit si cateva rezolvari, care implicau dezactivarea modulului mod_security din Apache. Care dezactivare la mine nu functiona, generand o eroare 500. Eram practic intr-un cerc vicios. Asa ca am decis sa apelez la suport-ul oferit de firma de hosting. Am expus problema, am primit un prim raspuns prin care eram instiintat ca mod_security nu poate fi dezactivat din motive de securitate si am fost rugat sa le trimit mai multe detalii legate de problema. Ei bine, ca sa n-o mai lungesc, prin pasi marunti am ajuns la urmatoarele concluzii:

• orice articol care continea sirul de caractere “insert into” nu putea fi salvat, generand o pagina de eroare 404
• inserarea imaginii in articole se face prin intermediul unui buton care se cheama “Insert into post”, continand asadar acelasi sir de caractere

Cei de la firma de hosting au dezactivat o regula (probabil aferenta mod_security) care ignora cererile catre server care contineau sirul “insert into”. Masura era probabil necesara pentru a impiedica anumite atacuri ale unor hackeri, dar efectele secundare ajunsesera sa fie mai daunatoare decat scopul in sine.

Happy end!

Cuiul lui Pepelea

Daca te uiti pe strazile patriei, ai spune ca romanul este un mare calator si in acelasi timp un mare aventurier. Ceea ce chiar nu e departe de adevar. Carligele de remorcare atasate de o mare parte din masinile de pe piata, denumite popular cuie, sugereaza ca tot romanul are o remorca sau o rulota. Ceea ce este departe de adevar. In realitate, romanul este doar indragostit de masinile germane second hand, asa ca in momentul in care cumpara o asemenea masina din Germania, nu se mai uita ca da banii si pe un accesoriu pe care nu-l va folosi niciodata. Si mai exista o a doua categorie, de care am aflat cu uimire, aceea a inventivilor. Care s-au gandit ca daca monteaza un carlig de remorcare aka cui, vor fi mai feriti de accidente, sau cel putin de loviturile in spate. Ca si cum acel cui ar produce un fel de camp protector in jurul masinii si va respinge orice tentativa de intruziune. In realitate, la un accident, acel cui nu va face decat sa provoace pagube mai mari celui care intra in el, dar asta nu poate fi decat o consecinta binevenita, un soi de dulce razbunare.

N-as putea spune insa ca mania cuielor ne apartine. In Paris am vazut nenumarate Smart-uri, echipate fie cu bullbar, fie cu aceste carlige de remorcare, fie cu amandoua. Motivele sunt putin diferite de cele de la noi si tin in principal de modul de parcare practicat in capitala franceza. In incheiere, nu pot decat sa le doresc concetatenilor mei: cat mai multe cuie, eventual montate si pe bara din fata.

VIDEO: Stiai ca?

via | Baga Tare

Am lansat blogul iPhone roMania

Pe principiul: cand nu ai timp de scris pe blog, deschide inca un blog, astazi am lansat la apa primul meu proiect de nisa, un blog dedicat posesorilor de iPhone sau iPod Touch. Adresa la care poate fi gasit (deocamdata) este iphone.purple.ro si gazduieste deja cateva articole scrise de mine si de Leo. Lista autorilor va fi marita in viitorul apropiat, pentru a sustine intentia de a oferi informatii proaspete si mai ales utile posesorilor de iPhone din Romania.